30 octombrie, 2013

Când durerea poate fi și zâmbet...

Iubita mea Sofia...

Zilele acestea am încercat să-mi ascund durerea... zâmbind. Am zâmbit pentru că draga mea, într-un fel, acum ştiu mai mult decât în urmă cu două luni, că toate durerile noastre mărunte şi grijile sunt trecătoare.

Așa că m-am bucurat de fiecare clipă, de oameni, de îmbrăţişările lor, de micile daruri pe care le-am primit, o prăjitură sau o portocală. Tu ştii draga mea, de acolo de Sus, că lucrurile astea sunt mai importante ca orice, în iconomia unei zile. 

Tu ştii scumpa mea, că DINCOLO contează cât de mult ai iubit în fiecare zi. Cât de mult ai iubit şi te-ai lăsat iubit de ceilalţi, cât de mult ai reuşit să-i asculţi şi să empatizezi cu suferința lor. 

Draga mea, mi-e greu să explic că aş îmbrăţişa oamenii. Aşa, fără să aleg. I-aş îmbrăţişa cu ochii închişi şi le-aş spune tuturor celor care suferă că totul o să fie bine. I-aş îmbrăţişa aşa cum îmbrăţisezi un copil, aşa cum te-aş fi îmbrăţişat şi pe tine scumpa mea fetiță. Cu tot sufletul. Cred că în fiecare dintre noi se ascunde un copil, un copil avid de iubire, un copil tulburat de frici și spaime. Și cel mai greu trebuie să fie atunci când vezi că s-a golit sacul cu clipe, că ești bătrân și constați că nimic nu se mai poate întoarce, nici măcar o secundă. Sau poate nici măcar nu vei ajunge să-ți trăiești bătrânețea. Poate că timpul tău se va termina mult mai repede.

Viaţa asta nebună ne-a adus multe frici, draga mea. Este greu să  înțelegi cum sunt înghesuite atât de multe trăiri într-o fărâmă de suflet. Câteva grame, atât cât cântăreşte el. Și parcă ne încăpățânăm în fiecare zi să-l sufocăm și mai mult. Cu tot ce vedem. Cu tot ce simțim. Cu alergătura și tot stresul. Încărcăm sufletul cu tot balastul de care el nu are nevoie. Și uităm să... respirăm. Ne hrănim trupul dar cel mai adesea uităm de suflet. Uităm de noi, de legătura cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Pare ciudat dar am ajuns să văd izbucnirile celor din jurul meu, tot ca pe manifestările unor copii. Cred că şi ele pornesc tot dintr-o nevoie acută de afecţiune. Dintr-o neîmplinire, poate personală. Dintr-o durere, ascunsă adânc în inimă. Şi în spatele acestei neîmpliniri stă draga mea, acea înstrăinare de Dumnezeu. Este așa de greu, iubita mea dacă ești departe de El. Pentru că plângi și nu are cine să te mângâie, pentru că suspini și nu are cine să-ți șteargă lacrimile. Și pentru că te simți singur și al nimănui, indiferent cât de multă lume este în jurul tău. Ești ca o floare de mac, în bătaia vântului. Orice pală puternică îți poate smulge petalele. Și orice necaz te poate pune la pământ. Iar singur, fără să ceri ajutorul Maicii Domnului sau sfinților, fără să te lași în voia lui Dumnezeu, s-ar putea să nu te mai ridici niciodată.

Mami, draga mea, aici pe pământ sunt mulți copii mari care au uitat drumul spre ACASĂ. L-au uitat, mami și au îngropat adânc în sufletul lor orice amintire sau gând despre acel loc al veșniciei.

Pe mine mă alină gândul că tu ești deja ACASĂ. Și îmi doresc să trăiesc astfel încât să ne putem revedea.

17 octombrie, 2013

În lipsa ta

Sunt clipe în care dorul devine năucitor și doar rugăciunea te salvează din prăpastie. Alinarea poate să vină de unde nu te aștepți. Azi am găsit-o în rândurile unei povești adevărate care mi-a oprit pentru câteva clipe respirația. 
Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Nicula
 "Ce minuni vrei să-ţi arăt? Viaţa fiecărui om e plină de minuni. Crezi că lucrurile se petrec în viaţă aşa, la întâmplare? În toate momentele fericite şi frumoase din viaţa oamenilor ai să vezi intervenţiile noastre ocrotitoare. Uită-te numai la viaţa ta şi ai s-o vezi încărcată de miracole. (...) Ai vrut glorie, avere şi dragostea celor din jur şi pe toate ţi le-am dat. Te-ai plictisit de unele persoane din jurul tău şi le-am îndepărtat, deşi ţi le-am dat spre binele tău. Crezi c-a fost uşor să găsesc atâtea mii de oameni care să vrea să lucreze cu tine, să se împrietenească cu tine, să nu te fure, să nu te înşele, să te ajute şi de care tu să te plictiseşti aşa de repede? Gândeşte-te că am făcut astfel de minuni pentru miliarde de oameni de două mii de ani, dar ei nu le văd şi cred că totul e întâmplare, noroc sau destin aranjat de stele. Priveşte-ţi viaţa din perspectiva mea şi ai să vezi că ţi-am fost mereu alături, la examene şi în carieră, în familie şi în afaceri. Ţi se părea normal să te ajut şi nici măcar un ”Mulţumesc” din inimă nu mi-ai adresat. Ia gândeşte-te ce-ar fi fost viaţa ta fără intervenţia mea şi a celorlalţi sfinţi care te-au ajutat?"

Sursa: Bruno Ștefan, "Athosul neamului meu"
(www.sfantulmunteathos.wordpress.com)

Întreaga poveste o puteți citi aici.

14 octombrie, 2013

Scrisoare către Sofia

sursa foto: www.bizantinicons.blogspot.ro/
Simt că încet, încet te desprinzi. Doar o zi a mai rămas până la pragul de 40 de zile. M-am tot gândit în timpul ăsta dacă ai stat numai în Rai și m-am îngrozit la gândul că poate ai văzut și suferințele prin care trec cei care ajung în Iad. Mi-a fost teamă, de teama ta. 

Știu însă că locul tău este luminos, chiar dacă pe buze îmi stăruie mereu aceeași rugăciune. Mă rog mereu pentru ca suflețelul tău mic și plăpând să aibă parte de odihna veșnică în loc însorit, în care tristețea și durerea nu ajung niciodată.

Aș fi vrut să-mi înghit lacrimile, în fiecare zi. Doar la gândul că lacrimile mele îți fac rău.

Sper să plâng mai puțin, cu fiecare zi care trece. Și să reușesc să simt cu toată inima mea cât de fericită ești tu, acolo. 

Am avut un singur moment de liniște și înțelegere deplină, după parastasul pe care l-am făcut pentru tine, sâmbătă. Am simțit o bucurie stranie, că tu ești ACOLO și am înțeles că oricât am încerca noi să ne legăm, aici, pe pământ de lucruri și oameni, scopul vieții rămâne pentru toți același - să cunoaștem dulceața Raiului. Și sentimentul acesta mi-a adus într-un fel, un soi de eliberare. Dorința de-a te lega doar de luminița aceea de la capătul tunelului vieții. Libertatea de-a nu-ți mai dori nimic. Nici măcar împlinire umană. 

Vorbesc în fiecare zi cu tine, în gând. Nu știu dacă mă auzi sau nu. Dar eu vorbesc cu tine. Știu că sunt neputincioasă și nu pot să-mi înfrâng durerea de mamă. Lipsa ta a lăsat un gol imens pe care sper să învăț să-l umplu în timp cu și mai multă iubire pentru Dumnezeu, oameni și viață. 

Primesc semne și mă agăț de ele pentru că am impresia că mă apropie și mai mult de tine. Dar încerc din răsputeri să nu-ți frâng aripile, de teamă că durerea mea ți-ar putea pune piedici pe drumul luminos pe care ai pornit.

Te țin de mână și încă îmi doresc să-ți văd chipul și părul fluturând în vânt...

Mami te iubește și te va iubi mereu!

05 octombrie, 2013

Zilele astea...



Am încercat să îngrop durerea muncind în casă până la epuizare. Munca nu mi-a răpit și lacrimile. Am terminat ceea ce începusem cu mult timp în urmă, pentru Sofia - să zugrăvim apartamentul și să-l pregătim pentru venirea ei acasă.  

Sofia ar fi trebuit să se nască la final de noiembrie. Dar ea s-a grăbit să vină pe lume, ca să plece mai repede la Tatăl, în Cer. Nu a apucat să intre în casa noastră. Ne-a ocupat doar inimile. Sofia s-a dus direct ACASĂ, acel acasă unde ne-am dori toți să ajungem.


“Roagă-te necontenit, lasă-te în voia lui Dumnezeu, mulţumeşte-I pentru toate." 
pr. Petroniu Tănase, sfat primit de la părintele Dumitru Stăniloae