09 aprilie, 2008

Prea bine dispusă

De trei zile, de patru chiar, dacă stau să mă gândesc mai bine sunt bine dispusă. Prea bine dispusă aş putea spune. Nu ştiu dacă am un motiv anume dar mi se pare că sunt aşa mai calmă, mai veselă, mai...
M-a întrebat cineva care e motivul...Nu ştiu. Poate pentru că am dormit duminică până la ora 17.00 după amiază, cu o pauză scurtă alocată mesei de prânz. Sau poate pentru că am lenevit sâmbătă şi am stat la taclale cu o prietenă cinci ore....
Sau poate pentru că a venit primăvara. Din nou. Azi am venit cu mijloacele de transport în comun. Îmbrăcată subţire. Îmi venea să zbor. Să alerg. M-am şi plimbat puţin cu ocazia asta. Mi-a plăcut mult. Şi nu m-a deranjat nimic. Nu am reacţionat nici în momentul în care o doamnă drăguţă m-a călcat pe pantof şi nici când am aflat, în 335 cum decurge viaţa unei tinere doamne care a vorbit tot drumul la telefon, aşa de "suav" încât conversaţia a fost ascultată de tot autobuzul. Aşa am aflat că merge la Carrefour să cumpere Pampers, că îşi va lua şi un capuccino, pentru că nu bea cafea, că nu suportă nu ştiu ce motor Diesel şi aşa mai departe.
Dar eu nu m-am supărat. Pentru că, am spus sunt bine dispusă.
Recunosc mi-e teamă să fiu prea bine dispusă. Nu ştiu de ce, dar cred că există o lege a compensaţiei şi dacă îţi începi ziua prea bine dispus, cu siguranţă se va întâmpla ceva, nu neapărat rău, dar care te va băga instantaneu în "priză". Principiul ăsta a funcţionat luni. Marţi şi miercuri, nu. Din fericire.

05 aprilie, 2008

Summit-ul NATO. Ultima zi

S-a dus. Ultimele picături din Summit le-am simţit astăzi, aproape de ora 17.00. "Greii", îşi luaseră deja zborul, şi în aer plutea aşa...o stare de relaxare. Domnii de la SPP nu mai păzeau pista cu ochi de vultur, iar ziariştii nu mai erau daţi afară din clădirea Salonului Oficial al Aeroportului Otopeni. În plus...aveam ceai şi cafea la discreţie. Un deliciu de care ne-am bucurat, numai în prima zi, până la prânz. În momentul în care mai mulţi angajaţi ai aeroportului au început să ia gardurile din faţa noastră, desfiinţând astfel ţarcul în care stătea presa, eram sigură : Summitul s-a terminat. Nu mai pleacă nimeni! Pleacă doar maşinile SRI care au stat non-stop în apropierea pistei. M-am uitat spre clădire - nici lunetiştii nu mai erau în post.
Ultimele două live-uri. Ziua e pe terminate. Ziariştii încep să plece unul câte unul. Penultimul live. Îmi simt gâtul tot mai umflat. A cedat de ieri seară. Nu am mâncat mai nimic, dar noroc cu gâtul, oricum nu mi-e foame.
Mai iau un ceai. Bun, bun de tot. De fapt, sunt servită cu un ceai de doamna care se ocupă de protocol. Primesc şi lămâie. Mă afund în canapeaua albă de piele şi privesc pe sub geană ultimii delegaţi întârziaţi, care aşteaptă să plece. Unul dintre ei doarme. Sărăcul, mă gândesc. Şi el, e ca noi, obosit.
O asistentă SMURD întreabă pe şoptite dacă mai pleacă cineva. Mai sunt, îi răspunde la fel de încet femeia care serveşte ceai. Mă întreb de câte ore o fi tânăra în post, pentru că ambulanţele au stat oricum tot timpul în aeroport.
Doi americani sunt prietenoşi. Şi ei par relaxaţi. Ne întreabă ce semnifică steagul nostru. O colegă ziaristă îi întreabă ce au făcut la Summit. Râd. Era evident. Nu pot să spună.
Mă întorc pe pistă. Mă aşez pe cutia cu aparatură. Limuzinele preşedintelui american, George W. Bush sunt înghiţite de burta unui avion militar. Aeronava decolează.
Stau încă cu ochii pe intrarea în aeroport. Să nu mai apară vreo coloană. Să nu scap pe cineva. Din când în când, mai apare câte un angajat care ţine în mână dispozitivul pentru controlul anti-tero al maşinilor din coloanele oficiale. Tresar. Nu e nimic, îmi spune operatorul. Aseară, însă, înainte de a veni Putin, când în aeroport era alarmă cu bombă, un lucrător verifica boscheţii iar altul, cu un dispozitiv ciudat se tot plimba încoace şi încolo.
Ambulanţele şi maşinile de pompieri, nu ne mai dau nici ele emoţii, ca ieri, în momentul în care avionul Maltei a revenit pe pistă, după 20 de minute de la decolare.
Câţiva stropi alerţi de ploaie. Uite, organizatorii au avut noroc, mă gândesc iar. Nu a ieşit curcubeul dar nici nu a fost vreme proastă.
Doar trei televiziuni. Fiecare dă ultimul live. Nu mai stăm pe masă, la circa un metru şi jumătate înălţime, rămânem "la sol".
Pe masă nu mi-a plăcut deloc. Cred că am rău de înălţime, nu ştiu, nu mă simt în singuranţă dacă stau pe ceva instabil.
Gata. Strângem. Ieşim în DN1. Nu mai sunt coloane interminabile de maşini. Culoarul unic a fost desfiinţat.
Şi în plus...sunt liberă în weekend!