27 mai, 2007

Leapşa virtuală

Am primit leapşa virtuală de la Oana.

Aşa că ar trebui să spun ce îmi doresc.

Dacă e să aleg o plăcere care să-mi liniştească papilele gustative pot să spun că mă uit de câteva săptămâni prin supermarketuri după un soi de unt pe care l-am mâncat la prietena mea în Scoţia. E vorba de un unt care se întinde uşor pe felia de pâine, chiar şi după ce a stat mult timp la frigider.

Dacă ar fi fi să extind sfera dorinţelor lista ar fi mult mai lungă...

Mi-aş dori un concediu prelungit. Cred că aş avea nevoie de vreo două trei luni. Aş pleca câteva săptămâni acasă, la ai mei. De fiecare dată când merg în Alba Iulia am o listă de vizite pe care trebuie să le bifez.

Lista o include pe profesoara mea de desen din generală, care mi-a vegheat cu îngăduinţă trăirile adolescentinte, apoi profesoara mea de teatru care m-a învăţat să-mi depăşesc emoţiile atunci când urc pe o scenă. Lista continuă cu prietena mea bună care lucrează la bibliotecă şi are sufletul fin ca o adiere blândă de vânt. Felicia, căci aşa o cheamă citeşte mult, scrie poezii, se roagă şi vorbeşte ascultătorilor despre toate astea într-o emisiune difuzată la un post de radio local.

Urmează prietenii de suflet, Cristi şi Alexandra care îşi construiesc căsuţa visurilor lor.

Lista e lungă. O include şi pe sora mamei, pe nepotul meu de cinci ani, pe prietenii de familie, dar şi pe două prietene, foste colege de liceu. Tot aici intră şi prietenii tangenţiali, adică patroana de la magazinul de vizavi, florăreasa din piaţă care îmi dădea flori când eram mică pentru că îi eram dragă şi aşa mai departe.

Prin urmare e lesne de înţeles de ce am nevoie de câteva săptămâni bune de relaxare. Mă întorc în oraşul meu ca într-o oază de linişte. Îmi place să mă plimb prin oraş, să mă reîntâlnesc cu oamenii care şi-au pus amprenta pe sufletul meu, cu oamenii care m-au sprijinit necondiţionat şi de care simt că sunt la fel de legată ca acum zece ani când ne vedeam mereu.

Cu siguranţă concediul l-aş folosi şi pentru o vacanţă în adevăratul sens al cuvântului. Adică aş vrea să văd măcar vreo săptămână marea, dacă se poate în Grecia, apoi muntele, mi-ar plăcea să fac o excursie la mănăstirile din Moldova, să văd Maramureşul, să o vizitez pe prietena mea care stă în Sfântu Gheorghe şi care are un băieţel.

Toate astea rămân deocamdată la stadiul de dorinţă. Încerc printre picături să merg poate un weekend la Sfântu Gheorghe şi unul acasă, tai serios din lista cu prieteni pe care aş vrea să-i văd şi înlocuiesc întâlnirile cu o pălăvrăgeală de o oră la telefon, şi încerc să aleg o destinaţie unde să mă bucur câteva zile de linişte, de apă, soare şi nisip.

Mai e mult până când îmi voi lua concediu dar visele trăite cu ochii deschişi nu mi le poate lua nimeni.

Până când îmi voi lua concediul de vară am încă timp să-mi fac planuri, nu?

Iar acum dau leapşa virtuală mai departe...

24 mai, 2007

M-am trezit cu faţa la pernă!

M-am trezit cu faţa la pernă! Cunoaşteţi cu siguranţă senzaţia.

Am avut impresia, încă de la prima oră că totul e cu susul în jos. Cafeaua era prea slabă şi drumul prea plin cu oameni.

Îmi amintesc că în adolescenţă vorbeam ore întregi la telefon. Naiba ştie ce aveam să le spun prietenelor pe care le vedeam oricum câteva ore pe zi şi la şcoală. Oricum îmi amintesc că aşteptam în fiecare lună cu o strângere de inimă factura de telefon pentru că ai mei ştiau cu siguranţă cine înroşea firul:)

Acum, sună telefonul şi tresar. Am ajuns să fiu nepoliticoasă. Cine eşti şi ce vrei? Bolborosesc ceva, de genul vorbim mai târziu, sau mâine sau săptămâna viitoare, oricum nu acum.

Am ajuns să urăsc telefonul. Îl urăsc mai ales când sună la prima oră, sau când ţârîie târziu în noapte. Nu credeam că voi ajunge la starea asta. Eu care iubeam telefonul şi ţineam cândva receptorul ore în şir lipit de ureche.

Recunosc mai există şi telefoane pe care le dau eu. Asta se întâmplă mai ales în weekend când îmi sun prietenii. Probabil îi incarc uneori cu probleme mele. Alteori însă mi-e suficient să le aud vocea. Ştiu că nu sunt singură şi indiferent cât sărită de pe fix sunt câteodată, ei vor fi alături pe mine.

Atunci mă bucur că există telefon.

22 mai, 2007

E bun si blogu' la ceva!

A trebuit să-mi fac blog ca să constat cât de mulţi prieteni de-ai mei au şi ei un b(âr)log al lor, pe net. Şi o dată cu asta am realizat cât de puţin am vorbit în ultimul timp, cu mulţi dintre ei.

Acum am o curiozitate avidă să le vizitez blogurile, poate aşa mai aflu şi eu ce gândesc, şi ce stare de spirit au.

Uneori regret că timpul trece atât de repede şi în goana asta nebună nu mai ai timp să te vezi cu prietenii atât cât ai vrea. Te trezeşti brusc că a trecut ...cât...un an de când nu te-ai mai văzut cu unul sau cu altul...

21 mai, 2007

Cu scuzele omori omul!

Iarta-mă! Ştiu, te-am făcut ţigan. Te-am făcut obraznic. Ţi-am spus păsăroi, păsărică sau cum se mai spune acum în jargonul de Ferentari.

Acum scuză-mă!

Nu înţeleg. Fiecare dintre noi greşim. Dar mi se pare culmea impertinenţei după ce cineva ţi-a aruncat în faţă cuvinte grele, ca şi cum te-ar scuipa să creadă că poate şterge cu buretele totul.

Un SCUZĂ-MĂ nu rezolvă întotdeauna tot. Mi se pare că nu poţi să-i dai o palmă unui om şi apoi să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic.

Cu scuzele omori omul!Aşa spune o vorbă din popor!

La B(âr)logu meu

Gata! M-am hotărât! După o săptămână de conversaţii pe blogurile colegii m-am decis să deschid şi eu un "b(âr)log" pe net. Un bârlog unde să-mi invit prietenii, pentru a putea sta în linişte la taifas.

Sincer nu am mai scris demult. Imi amintesc insă de perioada adolescenţei când mă refugiam în camera mea, şi ascunsă în spatele unui manual scriam scrisori. Am tone de scrisori din perioada aceea, scrisori pe care le recitesc şi acum cu placere.

Nu ştiu ce voi scrie pe blog.

Trebuie să fac precizarea că iniţiativa poate să mă ţină o zi, o lună sau mai mult. Încă nu ştiu. Dar merită măcar să încerc. Dar atâta timp cât există vă spun...bine aţi venit pe blogul meu!